Am înnebunit?

În căutarea sensului

La azilul de nebuni, psihiatrul îi anunță pe pacienți că pot pleca; sunt liberi. Apoi, le desenează o ușă pe perete. Toți se bulucesc să iasă prin ea și se lovesc de perete. Doar unul stă pe loc, zâmbind. Medicul îl abordează, curios să afle de ce. Răspunsul vine prompt și șoptit: “Ei nu știu că cheia este la mine!“

De ce am început cu bancul ăsta?

În articolul precedent expuneam motivele pentru care ne îmbolnăvim și ne îngrășăm. Pentru că poate, am îmbrățișat cu elan noul stil de viață, datorat în special tehnologiei, care ne-a acaparat aproape toate aspectele vieții.

M-am împiedicat zilele acestea de declarația lui Marc Andreesen, care spunea că va rezolva problemele cauzate de tehnologie cu și mai multă tehnologie. M-a bușit râsul isteric. Însă măria-sa, investitorul în cele mai mari companii din lume la ora actuală, nu ar trebui luat în derâdere. Influența pe care o are în a modela această lume este imensă. Cum a ajuns un astfel de specimen să aibă această putere?

Oamenii se depărtează de propria natură și nu par să-i deranjeze.

Nu se observă cum toți suntem în cădere liberă, poate pentru că am devenit din ce în ce mai deconectați. Și nu, pozele superbe cu relații perfecte de pe rețelele sociale nu le mai iau în calcul. Poate o fi unii perpetuu-fericiți pentru că sunt fizic împreună, dar fiecare în camera lui de ecou de pe Internet. De ce cred asta? Pentru că realitatea mea înconjurătoare îmi spune altceva.

Persoanele cu care obișnuiam să mă întâlnesc ani de zile la rând au dispărut. Am sunat la unele dintre rude ca să văd ce mai fac. Nu mi-au răspuns. Vorba fiului meu - îmi dau ghosting. Am înțeles că este ceva normal în ziua de astăzi. Când normalul ăsta s-a instalat, nu știu. Sau poate sunt eu prea toxică? Habar nu am! Nimeni nu se obosește să-mi mai zică ceva, pentru că nu mai scriu pe rețelele lor de socializare.

Obișnuiesc să merg pe jos prin cartierul în care locuiesc și observ din ce în ce mai puțină lume, deși vremea, mai ales dimineața sau seara, este ideală pentru plimbare. Pe unii dintre vecini nu i-am văzut de luni de zile. Toți stau închiși, prizonieri în minunata lume nouă a lor. Huxley ar fi mândru să vadă că viziunea lui se împlinește. Suntem pe drumul cel bun.

Oare cât de mult mă amăgesc când sper că mai este nevoie de oameni ca mine care să vorbească despre recăpătarea vitalității ca despre ceva important? Poate doar dacă aș vorbi de un gadget care, pus pe cap, să fixuie toate problemele… Sau poate, despre un supliment minune care, halit odată, să facă să dispară toate simptomele deranjante care apar când depunem efort. Un alt fel de Soma! Hmm!

Neh, lasă! Sunt eu într-o pasă nașpa și îmi atrag apocalipsele pe cap, după principiul Legii A(tot)tracției. Doar cheia manifestării e la mine, nu-i așa? 🤪

Zi-mi și perspectiva ta despre cum arată lumea de astăzi. Sau dă-mi ghosting, cum vrei!