Păzea că vin!
Despre goană și exces
Am profitat de minivacanța de 1 mai pentru a evadea din rutina obișnuită și a schimba aerul. În timp ce ieșeam din forfota orașului, am întâlnit pe drum câțiva bicicliști, echipați ca pentru Turul Franței.
Nu este prima oară când întâlnesc entuziaștii sportivi de weekend. Gonind pe drumurile naționale cu viteză, pe distanțe mari, cu privirea îndârjită, acești oameni nu seamănă deloc cu amatorii cu care eram obișnuită în copilărie și pe care îi întâlneam nu doar în weekend, ci oricând vremea bună de afară le permitea.
Pe partea cealaltă a baricadei, văd tipul de oameni care circulă tot în viteză, dar cu mașini dotate cu de toate și care privesc absent din spatele geamurilor închise, ca să nu iasă afară aerul condiționat reglat numa’ bine.
Astfel, se disting clar extremele. De la petrecerile cu cele 3 zile și 3 nopți non-stop, de basm, până la citatul contemporanei noastre, Oana Zăvoranu, care declară în public că îi pare rău că nu ne poate arăta altceva decât să fie luată cu targa, calea de mijloc se estompează din ce în ce mai mult.
Să fie oare emoțiile mult blamate de adepții transumanismului? Să fie oare frustrarea adunată în urma tensiunii cumulate la job sau în familie? Să ne mâne ea de la spate cum îl fugărea suferința pe Forest Gump? Unii dintre noi încing grătarele și le udă cu bere cât să-ncapă într-o navetă, alții dau maneaua la maxim până face ecou pe câmpie întinsă și alții gonesc de nebuni pe bicicletă până le pocnesc genunchii și spatele.
Să mai fie oare și ideile pe care ni le înfigem în cap și care ne zăpăcesc în așa hal încât să declarăm, ca și Nico, că: “Sunt foarte mulțumită de cum arăt, dar trebuie să recunosc că se poate și mai bine. Mărirea sânilor este un plus pentru oricine, dar pentru un artist. Știu că sunt cântăreață, că am o voce bună și mai știu că nu sunt o playboistă, dar dacă asta trebuie să fac pentru îmbunătățirea imaginii mele, o s-o fac.“
Este normal sau natural ca noi, oamenii, să ne scoatem pârleala doar prin exces sau prin augmentare artificială până la tâmpire? Poate că am uitat cum o băltuță sau un ocean se umple picătură cu picătură, într-un ritm stabilit de un sistem foarte inteligent. Și poate, conectându-ne la el, vom rămâne doar cu emoția uimirii înăscută din inocență, cu cea a bucuriei de a savura frumosul relevat de armonie. Poate am pierdut ceva esențial din ceea ce ne definește ca fiind umani și, dacă vom continua să extragem, ar fi o eroare pe care nu o vom mai putea corecta?
PS: Perlele de înțelepciune ale celebrităților noastre sunt culese de Praschivescu și catalogate în volumul Humanitas intitulat „Noi vorbim, nu gândim”.